Gramele și porțiile de hidrați de carbon

Cel mai des în grame, pentru că gramele apar pe eticheta alimentelor, în tabelele de compoziție și în aplicații. A doua variantă este porția de hidrați de carbon (HC), o unitate fixă care adună mai multe grame la un loc. Ambele descriu același lucru și anume care este cantitatea care devine glucoză în sânge după masă. Eticheta alimentelor afișează valorile HC la 100 g sau 100 ml de produs [1].

Diferența este de comoditate, nu de fond. Gramele îți dau precizie și se potrivesc cu eticheta produsului. Porțiile îți dau viteză, pentru că lucrezi cu numere mici și le poți socoti mai ușor în minte. Poți trece de la unele la altele oricând, cu o simplă împărțire sau înmulțire. Important este să știi mereu în ce unitate vorbește tabelul sau aplicația pe care o folosești [2].

Este o cantitate fixă de hidrați de carbon, folosită ca unitate de măsură. Nu înseamnă cât mănânci, ci cât conține masa ta din substanța care ridică glicemia, adică glucoza. Alimentele care aduc aceeași cantitate de HC se pot înlocui între ele, chiar dacă arată complet diferit. De aceea sistemul s-a numit multă vreme „echivalență” [3].

Sistemul american lucrează cu porții de 15 g HC. În acest caz o felie de pâine, un fruct mediu, un pahar de lapte sau 50 g de paste fierte aduc fiecare cam o porție. Reperele acestea se învață o dată și te servesc ani întregi. Cântarul rămâne util, dar nu îl poți scoate din buzunar la fiecare masă [1].

Depinde de țară și de materialul pe care îl citești. În Statele Unite, o porție înseamnă 15 g. În Marea Britanie și în multe țări europene, porția are 10 g. Unitatea folosită în Germania face excepție prin valoarea ei de 12 g HC, aplicabilă oricărui aliment. Unitatea de 10 g HC câștigă însă teren din ce în ce mai mult în Germania, contribuind astfel la armonizarea indicațiilor din spațiul UE [1] [4].

Niciuna nu este mai corectă comparativ cu alta, pentru că toate sunt de fapt niște convenții. Greșeala reală este să le amesteci în aceeași socoteală. Verifică ce unitate folosesc aplicația, tabelul sau medicul tău, apoi rămâi la ea pentru a vorbi aceeași limbă. Dacă schimbi sistemul, se schimbă și raportul insulină-carbohidrați, atunci când el este exprimat pe porție. Doza finală de insulină trebuie să rămână aceeași indiferent de sistemul folosit [5].

Împarți gramele la mărimea porției. Dacă porția are 15 g HC, împarți la 15. Dacă are 10 g, împarți la 10. O masă cu 60 g HC înseamnă patru porții în sistemul american și șase porții în cel european. Invers, înmulțești numărul de porții cu aceeași valoare. Calculul se face în general în cap, fără să folosești o aplicație doar pentru asta [6].

Rezultatul rar iese rotund, iar asta nu e o problemă. O gustare de 21 g HC înseamnă aproximativ două porții de câte 10 g sau o porție și jumătate de câte 15 g. Rotunjești la jumătatea cea mai apropiată și treci mai departe. Diferența rămasă este mai mică comparativ cu greșeala de estimare a hidraților de carbon din farfurie [7].

Pentru că vin dintr-o tradiție germană veche, dinainte de aplicații și de etichete detaliate. Unitatea de pâine a primit numele de la o felie subțire de pâine albă, care aduce cam 12 g de hidrați de carbon. Ea a fost chiar definită așa prin lege în Germania, până în anul 2010. După retragerea acestei exprimări a rămas doar o obișnuință a manualelor [4].

Unitatea de hidrați de carbon a apărut ca variantă mai simplă, de 10 g, tocmai pentru că împărțirea la zece se face mai ușor. Din ce în ce mai multe tabele, aplicații și rețete din spațiul german și austriac au trecut la acest sistem în prezent. Dacă întâlnești un astfel de material, uită-te întâi la valoarea unității. Acest exemplu din Germania te învață că trebuie să te interesezi cu atenție care este sistemul actual utilizat în țara ta [1].

Amândouă variantele sunt la fel de bune. Alegerea ține de felul în care vrei să-ți calculezi doza și de cum se obișnuiește în țara ta. Dacă raportul tău insulină-carbohidrați este exprimat în grame, numeri în grame și nu mai convertești nimic. Dacă medicul ți-a stabilit o unitate de insulină pentru o porție, socoteala în porții devine în acest caz mai rapidă. La nivel internațional, marea majoritate a pompelor și a calculatoarelor de bolus funcționează în grame [8].

În practică, pacienții combină adesea cele două, iar uneori se încurcă între ele. O situație frecvent întâlnită este calculul rapid în porții la restaurant sau când ești în vizită, urmat de conversia în grame pentru jurnalul personal sau calculatorul de bolus. Porțiile te ajută să vezi masa în ansamblu, iar gramele să estimezi doza de insulină mai precis. Nu trebuie să alegi definitiv. Poți să te schimbi dacă nu ți se potrivește un sistem. E bine însă să alegi unul și să rămâi cu el pe termen lung [9].

Suficient de precisă pentru a nimeri doza, nu mai mult. O rotunjire la 5 g de HC este de obicei suficientă la mesele obișnuite. Dacă lucrezi cu porții, probabil ajunge estimarea la jumătate de porție. Precizia de un gram este iluzorie, pentru că nici alimentul și de multe ori nici eticheta nu sunt atât de exacte. Regulile de etichetare acceptă abateri de până la ±20% între valoarea declarată și cea reală [10] [11].

Contează cât de mare este greșeala față de cât de mare este masa, nu abaterea în grame absolute. La 80 g HC, o greșeală de 5 g schimbă puțin doza. La o gustare de 15 g HC, aceeași greșeală înseamnă o treime. Fii atent și la alimentele cu multe grame de HC într-un volum mic, cum ar fi pâinea, orezul, dulciurile și băuturile îndulcite [12].

Da, aproximativ cât o unitate de insulină, ceea ce nu este puțin. La un adult obișnuit, o unitate de insulină rapidă acoperă în general aproximativ 10 g de HC, dar e posibil să acopere și doar 3-5 g HC. Deci 10 g HC nesocotiți înseamnă, în mare, o unitate lipsă sau chiar mai mult. Glicemia poate urca în mod neașteptat, cu câteva zeci de mg/dL (câțiva mmol/L), în funcție de sensibilitatea ta la insulină [5] [10].

Cifrele acestea sunt orientative, iar raportul și factorul tău de corecție le stabilești împreună cu medicul tău. La copii și la persoanele foarte sensibile, aceleași 10 g HC au un impact foarte mare. La cineva cu nevoi mari de insulină, contează probabil mai puțin. Merită deci să verifici cu medicul cât înseamnă 10 g HC pentru tine.

Pentru fiecare masă notezi cinci lucruri:

• ora mesei, ca să poți compara zilele între ele.
• gramele de hidrați de carbon, așa cum le-ai estimat.
• doza de insulină pe care ai administrat-o.
• glicemia dinaintea mesei, măsurată sau citită de pe senzor.
• glicemia la două ore după masă, care arată cum a lucrat doza [13].

Cu aceste cinci informații, oricine poate reface calculul și poate judeca eventuale schimbări de tratament. Fără ele, o glicemie mare la următoarea masă poate părea un mister. Notează-le imediat ce ai ocazia, nu seara, din memorie [2].

Adaugă și ce iese din tipar: masa foarte grasă, sportul, alcoolul, o boală sau o injecție făcută cu întârziere. Toate aceste lucruri pot contribui la explicarea unor glicemii variabile la același număr de HC. Dacă folosești porții, scrie și gramele alături, ca să poți compara mesele între ele mai târziu. Un jurnal ținut corect o săptămână e mai valoros comparativ cu o lună de amintiri [14].

Este cantitatea dintr-o masă mică sau dintr-o garnitură obișnuită. O găsești în două felii de pâine care cântăresc 30 g fiecare. Tot atât înseamnă o cană mică de paste fierte sau un cartof mediu. Toate trei arată foarte diferit. Volumul nu îți spune nimic despre gramele de HC [1].

Poți ajunge la aceeași cifră și din alte alimente. Două fructe medii, o sticlă mică de suc de 300 ml sau un pahar de lapte cu o felie de pâine ajung aproape tot acolo. Exercițiul merită făcut acasă, cu cântarul, ca ochiul tău să învețe cum arată 30 g de HC. După câteva săptămâni poți ajunge să recunoști această cantitate fără să mai cântărești alimentele [7] [15].