Ce este hipoglicemia și cum o recunoști

Hipoglicemia înseamnă o glicemie prea mică pentru nevoile corpului. În DZ tip 1 se consideră hipoglicemie orice valoare sub 70 mg/dL (3,9 mmol/L) [1]. Nu este o boală separată, ci un efect nedorit al tratamentului cu insulină. Apare atunci când insulina aflată în corp depășește nevoia de moment.

Organismul funcționează cu un nivel de glucoză destul de stabil, deoarece creierul depinde aproape complet de ea. Când glicemia scade, corpul declanșează o alarmă (hormonală și neurologică) și tu simți primele semne. Hipoglicemia se tratează imediat, cu carbohidrați cu absorbție rapidă [1]. Este situația din diabet în care trebuie să acționezi cel mai repede, așa cum arată figura de mai jos.

Pragul este 70 mg/dL (3,9 mmol/L). Sub această valoare vorbim despre hipoglicemie, indiferent dacă simți ceva sau nu. Cifra nu este aleasă la întâmplare, deoarece la aproximativ această valoare organismul unei persoane fără diabet începe să elibereze hormoni de apărare, în principal glucagon și adrenalină [1].

Acest prag este o valoare de alertă, nu o valoare de pericol. Te avertizează că trebuie să acționezi acum, ca să nu ajungi mai jos. La 68 mg/dL (3,8 mmol/L) creierul are încă glucoză suficientă. Problemele apar mai jos, iar rostul pragului este să te oprească înainte de a ajunge acolo [1].

Sunt trei. Nivelul 1 înseamnă o glicemie între 54 și 69 mg/dL (3,0–3,8 mmol/L). Nivelul 2 înseamnă o glicemie sub 54 mg/dL (3,0 mmol/L). Nivelul 3 este hipoglicemia severă, definită prin nevoia de ajutor din partea altcuiva [1].

Clasificarea este folosită la fel în toată lumea, ceea ce ajută atunci când îți compari rezultatele sau discuți cu un alt medic. Primele două niveluri se definesc printr-o cifră, al treilea prin ceea ce se întâmplă cu tine. De aceea o hipoglicemie severă poate apărea la o valoare care, pe hârtie, pare de nivelul 1.

Este numele dat nivelului 2, adică unei glicemii sub 54 mg/dL (3,0 mmol/L). De la această valoare creierul începe să primească prea puțină glucoză, iar semnele nu mai sunt doar de alarmă. Pot apărea dificultatea de concentrare, vederea încețoșată sau vorbirea greoaie. Este momentul în care corectarea hipoglicemiei nu mai suportă amânare [1].

Un episod de nivel 2 nu se trece cu vederea nici după ce a fost corectat. Unul sau mai multe astfel de episoade cer o discuție cu medicul despre dozele de insulină și despre programul zilei [1]. Dacă ajungi sub acest prag fără să simți nimic, informația este și mai importantă. De obicei înseamnă că ai pierdut semnele de avertizare ale corpului.

Primele semne vin de la sistemul nervos simpatic: tremurături, transpirație rece, palpitații, foame bruscă și intensă, nervozitate. Sunt semnale utile, pentru că apar înainte ca activitatea creierului să fie afectată.

Dacă glicemia scade mai mult, apar semnele care vin de la creier: dificultate de concentrare, vedere încețoșată, vorbire greoaie, iritabilitate, somnolență. La acest nivel îți este deja greu să te ajuți singur, așa că tratamentul nu trebuie amânat [1].

Da. Definiția se bazează pe valoarea măsurată, nu pe ce simți. O glicemie sub 70 mg/dL (3,9 mmol/L) contează și atunci când te simți perfect normal [1]. Motivul este că mulți pacienți cu diabet au un răspuns de apărare slăbit, deci absența simptomelor nu înseamnă absența riscului.

Situația merită atenție mai ales sub 54 mg/dL (3,0 mmol/L). O valoare atât de mică fără niciun simptom este un semnal de neconștientizare a hipoglicemiei. Nu arată că ai devenit rezistent la valori mici. Arată că sistemul tău de alarmă nu mai pornește la timp.

Este situația în care ai toate semnele unei hipoglicemii, dar glicemia măsurată este normală. Apare la pacienții cu diabet obișnuiți cu valori mari, atunci când glicemia coboară repede către normal. Corpul s-a adaptat la valorile mari și tratează 120 mg/dL (6,7 mmol/L) ca pe o scădere periculoasă. Simptomele sunt reale, nu imaginare.

Tratamentul cu glucoză nu este soluția, deoarece glicemia este deja unde trebuie, iar hipoglicemia se definește prin valoarea măsurată [1]. Măsoară însă de fiecare dată înainte de a decide, iar dacă simptomele se agravează repetă glicemia cu glucometrul. Dacă mănânci de fiecare dată când te simți așa, rămâi blocat pe valori glicemice mari. Pragul de alarmă al corpului coboară singur în câteva săptămâni, pe măsură ce media glicemică scade. Este o etapă trecătoare la începutul unui tratament mai bun.

Cauza este întotdeauna un dezechilibru între insulina disponibilă în corp și nevoia de moment a corpului. Cel mai des este vorba despre o doză de insulină prea mare, o masă amânată sau mai mică comparativ cu estimarea ta, ori o corecție administrată prea aproape de cea dinainte. Dacă hipoglicemiile se repetă fără o explicație în doze, mese sau efort, medicul caută o cauză adăugată, cum ar fi boala celiacă, insuficiența suprarenală sau afectarea rinichiului.

Efortul fizic crește sensibilitatea la insulină și poate scădea glicemia și la câteva ore după antrenament [2]. Alcoolul blochează producerea de glucoză nouă în ficat, așa că poate crește riscul de hipoglicemie pentru 24 de ore [3]. Riscul este cel mai mare atunci când rezervele ficatului sunt deja golite, adică pe stomacul gol sau după efort fizic.

Da, dar rar. La o persoană fără diabet există trei mecanisme de siguranță care opresc aproape întotdeauna scăderea necontrolată a glicemiei. Primul este oprirea secreției proprii de insulină. Al doilea este eliberarea de glucagon, hormonul care scoate glucoză din ficat. Al treilea este adrenalina, care intră în joc atunci când primele două nu sunt suficiente. Împreună, aceste mecanisme mențin glicemia peste pragul de risc în condiții obișnuite.

În DZ tip 1 niciunul dintre aceste trei mecanisme nu mai funcționează la fel. Insulina administrată își face efectul indiferent de valoarea glicemiei. Răspunsul glucagonului se pierde în primii ani de boală, iar cel al adrenalinei slăbește după episoade repetate [1]. Aici stă diferența de fond. Nu ești mai fragil ca ceilalți, ci ai pierdut mecanisme de protecție pe care ei le folosesc fără să știe.

Hipoglicemia este severă (nivelul 3) atunci când ai nevoie de altcineva ca să te ajute. Simptomele sunt mai avansate și constau în confuzie marcată, incapacitatea de a înghiți, convulsii și pierderea cunoștinței. Definiția nu face referire la o cifră anume a glicemiei, ci la faptul că nu te mai poți trata singur [1]. O glicemie de 40 mg/dL (2,2 mmol/L) pe care ai tratat-o singur nu este o hipoglicemie severă. Una de 60 mg/dL (3,3 mmol/L) în care ai avut nevoie de ajutor este.

Dacă pacientul și-a pierdut starea de conștiență nu se dă nimic pe gură, pentru că mâncarea sau lichidul pot ajunge în plămâni. Se administrează glucagon (nazal sau injectabil) și se cheamă imediat serviciul de urgență. În DZ tip 1, riscul de hipoglicemie severă va fi prezent pentru tot restul vieții, așa că merită să ai mereu la îndemână carbohidrați rapizi și un plan pentru urgențe [4].

Da, pragul de 70 mg/dL (3,9 mmol/L) este același pentru copil, adolescent și adult. Fiziologia nu se schimbă cu vârsta. Ce diferă este capacitatea de a recunoaște episodul și de a reacționa la timp [1].

La copiii sub 6 ani problema nu este pragul, ci comunicarea. Un copil mic nu spune că are o hipoglicemie și de multe ori nici nu recunoaște senzația. De aceea la această vârstă contează mult ce observă adulții din jur și supravegherea cu un senzor de glicemie. Obiectivele glicemice se aleg individual, ținând cont de acest risc [1].

Episoadele repetate de hipoglicemie din ultimele zile sau săptămâni obișnuiesc corpul cu valorile mici, iar el nu mai declanșează semnalele de avertizare. Nu ai nevoie de mulți ani de diabet pentru asta, deoarece două sau trei episoade recente pot fi de ajuns. Poți ajunge la glicemii foarte mici fără să simți nimic, iar primul semn să fie direct confuzia. Aceasta este neconștientizarea hipoglicemiei [5].

Partea bună este că se poate recâștiga. Dacă eviți cu grijă hipoglicemiile timp de câteva săptămâni, pragul la care apar simptomele urcă înapoi. Este unul dintre motivele pentru care trebuie să discuți cu echipa ta medicală introducerea unor ținte temporar mai relaxate [5].

Episoadele ușoare sunt o parte obișnuită a tratamentului cu insulină și apar la majoritatea persoanelor, de câteva ori pe săptămână. Ele se rezolvă singure, cu carbohidrați rapizi și nu lasă urmări. Măsura care contează nu este însă numărul lor, ci timpul petrecut sub prag, pe care ți-l arată senzorul.

Pentru majoritatea adulților și copiilor cu DZ tip 1, obiectivul internațional este sub 4% din zi petrecut sub 70 mg/dL (3,9 mmol/L), adică aproximativ o oră, iar sub 54 mg/dL (3,0 mmol/L) obiectivul este sub 1% [1]. La vârstnici și la cei cu risc mare ținta este mai strictă, sub 1% din zi petrecut sub 70 mg/dL (3,9 mmol/L) [1]. Episoadele severe sunt mult mai rare, dar nu dispar odată cu experiența, iar riscul rămâne prezent în toate etapele DZ tip 1 [4]. De aceea contează să știi dinainte ce să faci, nu să improvizezi în momentul respectiv.

Noaptea dormi și îți este mult mai greu să simți semnele de avertizare, așa că un episod hipoglicemic poate dura uneori ore întregi. Hipoglicemia nocturnă apare mai ales după o zi cu efort fizic mai ridicat, pentru că mușchii își refac rezervele și captează glucoză mult după terminarea antrenamentului [6].

Aici alarmele contează cel mai mult. Un senzor care sună înainte ca glicemia să ajungă prea jos transformă un episod lung într-unul scurt. Alarmele din timpul nopții chiar prind episoadele care altfel ar trece neobservate [7].

Da, iar aceasta este una dintre cele mai utile funcții ale unui senzor de glicemie [7]. Dacă simptomele nu se potrivesc cu valoarea afișată, confirmă cu glucometrul înainte de a trata. Ține cont că senzorul măsoară concentrația de glucoză din lichidul dintre celule (lichidul interstițial) și rămâne cu câteva minute în urma sângelui.

Sistemele care opresc automat administrarea insulinei atunci când prevăd o scădere până la o țintă prestabilită reduc și mai mult numărul de episoade hipoglicemice [8]. Pragurile de alarmă și setările se stabilesc împreună cu echipa ta medicală, pentru că o alarmă pusă prea jos nu îți lasă timp de reacție.

Pe termen scurt sunt riscurile de accident: căderi, fracturi, situații periculoase la volan sau la lucru. Hipoglicemia poate declanșa și tulburări de ritm cardiac, mai ales în timpul nopții [9].

Pe termen lung poate apărea frica de hipoglicemie, care este din păcate destul de frecventă. Uneori cazi pradă ei și începi să ții glicemia intenționat prea sus, să mănânci în plus și să eviți efortul fizic [10]. Analizele privind cauzele de deces la adulții cu diabet arată că episoadele severe de hipoglicemie merită să fie prevenite, pentru că uneori pot fi fatale [11].

Cheamă imediat serviciul de urgență dacă un pacient cu hipoglicemie nu poate înghiți, nu răspunde sau are convulsii. Nu îi da nimic pe gură și administrează glucagon, dacă ai la îndemână. Pașii concreți sunt în pagina despre tratamentul hipoglicemiei, iar situațiile care cer urgență sunt listate în avizul medical.

Contactează echipa medicală în aceeași zi dacă ai avut un episod sever, dacă ai episoade repetate fără explicație sau dacă ai observat că nu mai simți semnele de avertizare. Sunt situații care cer o reevaluare a schemei de tratament, nu o corecție de moment [1].