Senzori CGM adjuvanți și non-adjuvanți

Un senzor adjuvant este un senzor de monitorizare continuă a glicemiei (CGM) care funcționează ca un ajutor suplimentar, nu ca un înlocuitor al glucometrului. Citirea lui îți arată valoarea estimată a glicemiei și direcția în care aceasta se mișcă. Însă înainte de o decizie de tratament trebuie să te bazezi pe valoarea măsurată cu glucometrul [1]. Este vorba, de exemplu, de doza de insulină sau de tratarea unei hipoglicemii. Chiar cuvântul „adjuvant” înseamnă „care ajută”: senzorul completează glucometrul, fără să îi ia locul.

Această cerință vine din felul în care erau construiți senzorii mai vechi. Acuratețea lor reală era mai redusă, mai ales la valori foarte mici sau foarte mari, exact acolo unde deciziile contează cel mai mult [2]. De aceea producătorul cerea o confirmare prin înțeparea degetului pentru orice acțiune importantă, iar senzorul rămânea util mai ales pentru a urmări tendința glicemiei între măsurători.

Un senzor non-adjuvant, numit și senzor „terapeutic”, este aprobat să fie folosit direct pentru deciziile de tratament, fără să fie nevoie să confirmi de fiecare dată cu glucometrul. Te poți baza pe valoarea afișată de senzor ca să îți ajustezi doza de insulină sau ca să corectezi o hiperglicemie ori o hipoglicemie. Această aprobare este menționată explicit în prospect [1].

Un senzor primește această aprobare deoarece acuratețea lui a fost evaluată corect și considerată suficientă de către agențiile de reglementare. Orice senzor poate părea foarte precis în testele făcute de producător. Lucrurile se schimbă însă când se cer dovezi obținute într-un mod standardizat, academic. De aceea doar o parte dintre senzori își obțin aprobarea de dispozitiv non-adjuvant, așa cum arată figura de mai jos [3] [4].

Înseamnă că o agenție de reglementare (de exemplu FDA în Statele Unite sau EMA în Uniunea Europeană) a examinat senzorul și a confirmat că valorile lui sunt suficient de precise. Pe ele îți poți baza dozarea insulinei și celelalte decizii, fără confirmare prin deget. În practică, această aprobare este același lucru cu termenii „non-adjuvant” sau „terapeutic”: decizia ta de tratament se poate sprijini direct pe ceea ce afișează senzorul [1].

Pentru a primi această aprobare, senzorul trebuie să demonstreze o acuratețe ridicată pe tot intervalul de glicemii [4]. Contează mai ales valorile mici și mari, acolo unde se iau cele mai importante decizii. Există și o categorie specială, senzorul integrat (iCGM), care îndeplinește standarde de acuratețe și mai stricte [2].

Da, te poți baza pe valoarea unui senzor non-adjuvant ca să calculezi doza de insulină la masă, să faci o corecție pentru o glicemie mare sau să tratezi o hipoglicemie. Acesta este tocmai scopul pentru care a fost creat acest tip de senzor. El te scutește de înțepăturile repetate în deget și îți oferă o valoare cu acuratețea verificată de agenția care a aprobat senzorul [5].

Hipoglicemia înseamnă o glicemie sub 70 mg/dL (3,9 mmol/L): iei 15 g de carbohidrați cu absorbție rapidă și reverifici după 15 minute. Pașii compleți sunt în paginile despre ce este hipoglicemia și despre tratamentul ei. Cu toate acestea, înlocuirea nu este completă. Chiar și atunci când folosești un senzor non-adjuvant este bine să ai mereu la îndemână un glucometru, pentru că rămân câteva situații în care confirmarea este necesară. Senzorul reduce mult numărul de înțepături, dar nu îl duce până la zero [1].

Chiar dacă folosești un senzor non-adjuvant, există situații în care este bine să faci o glicemie cu glucometrul. Cea mai întâlnită este atunci când simptomele tale nu se potrivesc cu valoarea afișată de senzor — de exemplu simți o hipoglicemie, dar senzorul arată o valoare normală. Confirmă cu glucometrul și după ce ai tratat o hipoglicemie, până când valoarea revine la normal. Verifică și înainte de activități cu risc, cum ar fi condusul [1].

Mai există câteva situații tehnice: în perioada de încălzire a unui senzor nou, când transmisia se întrerupe sau când apare un mesaj de eroare. Unii senzori cer și calibrări cu glucometrul, la intervalele scrise în prospect. Tot cu glucometrul confirmi și în prima zi de utilizare a senzorului, când acuratețea poate fi mai mică [1].

Diferența nu este că un senzor adjuvant ar fi periculos. Tehnologia lui este fie mai veche, fie o copie mai puțin reușită a unui model performant, așa că acuratețea reală este mai mică. Contează acuratețea reală, nu cea declarată de producător. Tocmai de aceea în prospect nu vei găsi aprobarea pentru luarea unei decizii terapeutice. Folosește-l corect, adică măsoară glicemia cu glucometrul la fiecare doză de insulină.

Așa, un senzor adjuvant rămâne un instrument util și de încredere pentru a urmări evoluția glicemiei [2]. Comparativ, un senzor non-adjuvant îți oferă mai multă comoditate și mai puține înțepături, deoarece acuratețea lui a fost evaluată de agențiile de reglementare și considerată suficientă pentru decizii de tratament [4]. Riscurile apar dacă te bazezi pe valoarea unui senzor adjuvant în deciziile de tratament fără să faci de fiecare dată și o glicemie cu glucometrul.

Cea mai sigură sursă este prospectul, adică instrucțiunile de utilizare ale senzorului, unde scrie clar dacă poate fi folosit pentru deciziile de tratament fără confirmare cu glucometrul. Poți întreba și echipa ta medicală sau farmacistul. În practica de astăzi foarte multe sisteme moderne de uz personal sunt non-adjuvante. Așa că șansele să ai un model terapeutic sunt mari [1].

Dacă senzorul poate fi conectat la un sistem automat de administrare a insulinei, este aproape sigur non-adjuvant și posibil integrat. Când nu ești sigur, confirmă cu echipa medicală înainte de a renunța la înțepăturile din deget [1].