Cum măsoară senzorul glucoza din lichidul interstițial

Lichidul interstițial este lichidul care umple spațiile dintre celulele corpului tău, în afara vaselor de sânge și în afara celulelor. El înconjură permanent celulele din țesuturi și face legătura dintre sânge și celule [1]. Prin el, fiecare celulă primește glucoză, oxigen și alte substanțe necesare pentru supraviețuire sau bună funcționare. Tot pe aici celulele elimină produșii pe care nu îi mai folosesc (deșeuri).

Acest lichid provine din plasmă (partea lichidă a sângelui), care trece prin pereții subțiri ai vaselor cele mai subțiri ale organismului, numite capilare. Lichidul interstițial se găsește din abundență în țesutul subcutanat, exact acolo unde se plasează firul subțire al senzorului. Din acest motiv senzorul ajunge ușor la el și poate măsura concentrația de glucoză de acolo, fără să pătrundă într-un vas de sânge [2].

Senzorul măsoară concentrația de glucoză din lichidul interstițial deoarece acest lichid se găsește imediat subcutanat și poate fi atins ușor cu un fir foarte subțire. Plasarea firului în țesutul subcutanat este simplă și aproape nedureroasă, iar firul rămâne acolo mai multe zile, uneori săptămâni [3].

Măsurarea directă și continuă în sânge ar cere ca senzorul să stea permanent într-un vas de sânge. Asta ar aduce riscuri de infecție, de formare a cheagurilor și de lezare a vasului. Lichidul interstițial oferă o soluție mult mai sigură și mai comodă, iar concentrația de glucoză din el urmărește îndeaproape valoarea din sânge [4]. Poți obține astfel măsurători repetate oricând, fără să te înțepi în deget de fiecare dată.

Glucoza circulă prin sânge și ajunge astfel în capilare, care au pereți foarte subțiri. De aici, glucoza trece prin peretele capilar în lichidul interstițial. Ea se mișcă dinspre locul unde se află în cantitate mai mare (sângele) către locul unde se află în cantitate mai mică (lichidul interstițial). Această trecere se numește difuziune și se face de la sine (pasiv), fără consum de energie [1].

După ce ajunge în lichidul interstițial, glucoza este preluată de celule, unele dintre ele cu ajutorul insulinei, iar altele prin transportori proprii din peretele celulei, care nu au nevoie de insulină. Pe scurt, drumul glucozei este sânge, peretele capilar, lichidul interstițial și în final interiorul celulei. Senzorul se plasează exact pe acest traseu, în lichidul dintre celule și de aceea poate urmări nivelul glucozei aproape în timp real [2].

Atunci când glicemia este stabilă, concentrația glucozei din lichidul interstițial este strâns corelată cu cea din plasmă, deși de regulă ușor mai mică din cauza consumului celular continuu. În această situație, valoarea afișată de senzor poate coincide cu glicemia, nu pentru că cele două concentrații ar fi identice, ci pentru că semnalul interstițial este calibrat față de glicemie (din fabrică sau de către pacient). Diferența apare când glicemia se schimbă repede, de exemplu după o masă, în timpul efortului sau după corectarea unei valori mici. În aceste momente, glucoza are nevoie de câteva minute ca să treacă din sânge în lichidul interstițial, așa că senzorul arată valoarea cu o mică întârziere [5].

Din acest motiv, când glicemia urcă rapid, valoarea din lichidul interstițial este puțin mai mică comparativ cu cea din sânge. Invers, când glicemia scade rapid, valoarea afișată de senzor (din lichidul interstițial) este puțin mai mare comparativ cu cea din sânge. Aceste diferențe sunt în general rezonabile și de scurtă durată. Senzorii moderni chiar încearcă să le corecteze prin calcule interne, astfel încât cifra afișată să fie cât mai apropiată de glicemia reală, așa cum arată figura de mai jos [6].

Da, în cele mai multe situații măsurarea din lichidul interstițial reflectă corect nivelul glicemiei, mai ales atunci când valorile sunt stabile. Legătura dintre glucoza din lichidul interstițial și cea din sânge este strânsă, iar senzorul este proiectat să estimeze glicemia pornind de la această legătură. Pentru viața de zi cu zi, informația oferită de senzor este suficient de exactă ca să îți ghideze deciziile [4].

Există totuși câteva situații în care valorile pot fi mai puțin exacte. Printre ele se numără primele ore după montarea senzorului, schimbările rapide de glicemie și momentele în care unele substanțe interferă cu măsurătoarea [7]. De aceea, dacă simptomele tale nu se potrivesc cu cifra de pe ecran, este bine să măsori glicemia cu un glucometru [4]. Fă la fel imediat după ce ai corectat o valoare mică. Această verificare simplă îți crește încrederea și siguranța în general, însă contează cel mai mult înainte de a conduce, înainte de efort fizic, în sarcină și în zilele de boală.

Senzorul măsoară concentrația de glucoză, adică raportul dintre glucoză și lichidul din jur, nu cantitatea totală de glucoză sau lichid. Din acest motiv, o variație mică a cantității de lichid interstițial nu schimbă direct valoarea afișată. Contează cât de multă glucoză se găsește într-un volum dat de lichid, iar acest raport rămâne apropiat de cel din sânge [6]. Cu toate acestea, condițiile locale din jurul senzorului pot influența temporar măsurătoarea. Apăsarea pe senzor în timpul somnului, deshidratarea, frigul, umflarea locală sau reacția normală a țesutului în primele ore după plasare pot modifica pentru scurt timp cifrele.

Dacă apeși din greșeală pe senzor în timp ce dormi, vei observa o valoare neașteptat de mică, uneori apropiată de zero. Este o eroare cunoscută sub denumirea de atenuare nocturnă a semnalului (în engleză Nocturnal Signal Attenuation, NSA), iar schimbarea poziției de somn o corectează de obicei [8]. Înainte de a pune valoarea pe seama acestei erori, verifică glicemia cu un glucometru, pentru că o valoare mică poate fi și o hipoglicemie reală.

Toți senzorii de uz medical și majoritatea celor de uz non-medical măsoară concentrația de glucoză din lichidul interstițial [3]. Aici intră atât senzorii transcutanați (cu un fir subțire plasat imediat subcutanat), cât și senzorii implantabili [7] [9]. Toate aceste dispozitive folosesc același principiu, de a citi concentrația de glucoză din lichidul dintre celule și de a estima apoi pe baza ei glicemia.

Există și cercetări pentru senzori care ar citi concentrația de glucoză prin piele, fără fir, sau direct din sânge. Varianta fără fir folosește spectroscopia în infraroșu apropiat, adică trimite prin piele o lumină pe care ochiul nu o vede și analizează cât din ea se întoarce. Acești senzori nu fac încă parte din dispozitivele folosite zilnic pentru ghidarea tratamentului [10]. Pe scurt, dacă porți un senzor obișnuit pe braț sau pe abdomen, el măsoară concentrația de glucoză din lichidul interstițial.