Bolile autoimune asociate diabetului de tip 1

Diabetul de tip 1 este el însuși o boală autoimună: sistemul tău imunitar atacă din greșeală celulele beta din pancreas, cele care produc insulina. Aceeași predispoziție genetică moștenită (în special genele din regiunea HLA) și aceeași pierdere a toleranței imune — mecanismul prin care organismul învață să nu se atace pe sine — pot afecta și alte organe [1]. Practic, prezența diabetului de tip 1 arată o tendință a sistemului imunitar de a ataca țesuturi proprii, care nu rămâne întotdeauna limitată la pancreas [2].

Cel mai des sunt vizate tiroida, intestinul și stomacul. Din acest motiv, bolile autoimune asociate diabetului de tip 1 sunt căutate periodic, chiar și în absența simptomelor. Depistarea din timp permite un tratament mai eficient și previne instalarea unor complicații [2].

Sindromul autoimun poliendocrin (prescurtat APS) reunește mai multe boli în care sistemul imunitar atacă mai multe glande și organe la aceeași persoană. Cel mai des sunt afectate glandele care produc hormoni, cum ar fi tiroida, glandele suprarenale și pancreasul. De aici și numele: „poli” înseamnă mai multe, iar „endocrin” se referă la glandele hormonale [3].

Un aspect practic important este că aceste afecțiuni nu apar toate deodată. Pot trece ani sau chiar decenii între o boală și următoarea, motiv pentru care APS este un diagnostic care evoluează pe parcursul vieții și necesită monitorizare continuă. Există mai multe subtipuri de APS (1, 2 și 3), care se deosebesc prin vârsta de apariție, cauza genetică și combinația de boli [3].

APS-1 este forma cea mai rară și apare de obicei în copilărie. Este cauzată de o singură genă defectă (numită AIRE) și se recunoaște prin trei semne tipice: infecții repetate cu ciuperci pe piele și mucoase, glande paratiroide care funcționează slab (cu scăderea calciului) și boala Addison (insuficiența glandelor suprarenale). Diabetul de tip 1 poate apărea și el la o parte dintre acești pacienți [4].

APS-2 este forma cea mai frecventă, apare la adulți, mai ales la femei, și implică mai multe gene; include întotdeauna boala Addison, la care se adaugă boala tiroidiană autoimună și/sau diabetul de tip 1. APS-3 cuprinde obligatoriu afectarea tiroidei plus o altă boală autoimună (cum este diabetul de tip 1), dar, prin definiție, fără boala Addison. Majoritatea persoanelor care au în același timp diabet de tip 1 și o boală a tiroidei se încadrează în APS-3 [3].

Tiroidita Hashimoto este cea mai frecventă boală autoimună asociată cu diabetul de tip 1. Sistemul imunitar atacă tiroida, ceea ce duce uneori la o tiroidă mai mică, care produce prea puțini hormoni tiroidieni (hipotiroidism). Anticorpii specifici (anti-TPO, anti-TG) apar în sânge cu mulți ani înainte ca funcția tiroidei să înceapă să scadă [5], iar autoanticorpi tiroidieni se găsesc la aproximativ unul din patru pacienți cu diabet de tip 1 [6].

Semnele de hipotiroidism includ oboseală, senzație de frig și, la copii, încetinirea creșterii; ele nu apar însă cât timp funcția tiroidei este normală, iar simpla prezență a anticorpilor nu dă simptome. Pentru tine, un aspect important este că o tiroidă cu activitate scăzută poate crește riscul de hipoglicemie. Tratamentul este simplu și constă în înlocuirea hormonului lipsă cu levotiroxină, iar verificarea tiroidei se face la scurt timp după diagnosticul diabetului de tip 1 și apoi anual [5].

Da, dar mult mai rar decât tiroidita Hashimoto. Boala Basedow-Graves este, într-un fel, opusul tiroiditei Hashimoto: tiroida devine prea activă (hipertiroidism), pentru că niște anticorpi o stimulează să producă în exces hormoni tiroidieni [5].

Semnele de hipertiroidism includ scădere în greutate în ciuda apetitului bun, palpitații, senzație de cald, tremurături, neliniște și, uneori, ochi proeminenți. O tiroidă prea activă face ca glicemia să fie mai greu de controlat, cu tendință la hiperglicemie. Atât boala Basedow-Graves, cât și tiroidita Hashimoto sunt forme de boală tiroidiană autoimună și pot afecta, ocazional, aceeași persoană în momente diferite ale vieții [7].

Boala celiacă este considerabil mai frecventă la persoanele cu diabet de tip 1 decât în populația generală. Este o reacție a sistemului imunitar la gluten — o proteină din grâu, orz și secară — care lezează mucoasa intestinului subțire [8].

O particularitate importantă la persoanele cu diabet de tip 1 este că boala celiacă este adesea silențioasă: multe persoane nu au niciun simptom digestiv. De aceea se recomandă o analiză de sânge (anticorpi anti-transglutaminază de tip IgA, împreună cu IgA total) în loc să se aștepte apariția simptomelor. Netratată, boala poate da oboseală, anemie, scăderea rezistenței oaselor, creștere deficitară la copii și hipoglicemii inexplicabile, iar tratamentul este o dietă fără gluten ținută toată viața [9].

Boala Addison (insuficiența glandelor suprarenale) este, din fericire, foarte rară, dar în același timp foarte periculoasă. Sistemul imunitar atacă glandele suprarenale, care nu mai pot produce suficient cortizol, un hormon esențial pentru supraviețuire [3].

Semnele lipsei de cortizol includ oboseală persistentă, scădere în greutate, tensiune arterială scăzută, amețeli la ridicarea în picioare, poftă de sare și o închidere caracteristică a culorii pielii. Un semnal de alarmă special pentru tine, dacă ai diabet de tip 1, sunt hipoglicemiile repetate și inexplicabile, însoțite de scăderea nevoii de insulină — pentru că în mod normal cortizolul se opune insulinei și crește glicemia. Oricare dintre aceste semne necesită un consult medical prompt, iar tratamentul constă în înlocuirea hormonilor lipsă [6].

Da. Vitiligo înseamnă pete albe pe piele, bine delimitate, care apar pentru că sistemul imunitar distruge celulele ce dau culoare pielii (melanocitele). Această afecțiune este mai frecventă la persoanele cu diabet de tip 1 decât în populația generală [6].

De multe ori vitiligo apare împreună cu afecțiuni autoimune ale tiroidei, stomacului sau glandelor suprarenale. Nu pune în pericol sănătatea fizică, dar poate afecta imaginea de sine și starea emoțională. În plus, prezența sa semnalează o tendință autoimună mai largă, utilă de recunoscut și de urmărit [10].

Anemia pernicioasă este un tip de anemie provocată de lipsa vitaminei B12, care apare din cauza unei agresiuni autoimune asupra stomacului. Sistemul imunitar atacă celulele stomacului, iar acesta nu mai poate ajuta la absorbția vitaminei B12 din alimentație [11].

Semnele includ oboseală, paloare, limbă care ustură și simptome neurologice precum amorțeli sau furnicături (care pot apărea chiar înaintea anemiei). Este una dintre asocierile autoimune relativ frecvente la diabetul de tip 1, motiv pentru care medicii o caută din timp, iar tratamentul este simplu și constă în administrarea de vitamină B12 [12].

Pe lângă afecțiunile frecvente, sistemul imunitar poate ataca ocazional și alte organe. Pot fi afectate ficatul (hepatita autoimună), articulațiile (poliartrita reumatoidă sau artrita juvenilă), pielea (psoriazis) ori părul (alopecia areata — căderea părului în plăci) [10].

Și mai rare sunt afecțiunile care implică nervii și mușchii (miastenia gravis, scleroza multiplă) sau lipsa unei clase întregi de anticorpi (deficitul de IgA) — aceasta din urmă fiind importantă pentru că influențează modul în care se testează boala celiacă. Aceste asocieri sunt neobișnuite, iar testarea pentru ele se face în funcție de simptome, nu de rutină [13].

Pentru tiroidă, testarea se face la scurt timp după diagnosticarea diabetului de tip 1, apoi de regulă anual — sau mai des dacă apar simptome ori dacă anticorpii sunt deja prezenți. Pentru boala celiacă, testarea se recomandă la momentul diagnosticului, apoi repetată în primii ani (de obicei la doi și la cinci ani), ulterior doar dacă apar simptome sugestive [14].

Pentru afecțiunile mai rare, precum boala Addison, nu se face un screening de rutină, ci doar atunci când simptomele ridică o suspiciune. Regula generală este o supraveghere continuă, pe tot parcursul vieții, deoarece o nouă boală autoimună poate apărea oricând [2].

Aceste asocieri pot apărea în orice moment al vieții, fără să existe o vârstă după care riscul dispare. Unele boli autoimune pot fi deja prezente în momentul diagnosticului de diabet de tip 1, dar de regulă apar ani sau decenii mai târziu — tocmai de aceea supravegherea continuă este atât de importantă [15].

Există totuși câteva tipare: boala celiacă tinde să apară mai devreme, în primii ani după diagnostic, în timp ce bolile tiroidei, anemia pernicioasă și afecțiunile articulare devin relativ mai frecvente odată cu înaintarea în vârstă și cu durata mai lungă a diabetului. Persoanele diagnosticate cu diabet de tip 1 la o vârstă mai mare și femeile au o șansă ceva mai mare de a dezvolta o boală autoimună suplimentară [16].