Incidența diabetului de tip 1 este în creștere

Incidența reprezintă numărul de cazuri noi (de DZ tip 1), diagnosticate într-o perioadă de timp bine definită (un an), într-o populație dată. Se exprimă de obicei la 100000 de persoane pe an. Incidența îți arată cât de des apar cazuri noi de diabet și reflectă ritmul în care se înregistrează îmbolnăviri noi în comunitate [1].

Prevalența reprezintă numărul total de persoane care trăiesc cu DZ tip 1 la un moment dat, raportat la populația totală. Prevalența DZ tip 1 la tinerii sub 19 ani este estimată la aproximativ două cazuri la fiecare 1000 de persoane [2]. Practic, incidența îți arată cât de repede apar cazuri noi, iar prevalența îți arată cât de multe persoane trăiesc cu boala în total.

Cunoașterea incidenței DZ tip 1 este esențială pentru planificarea resurselor de sănătate publică. Atât incidența, cât și prevalența DZ tip 1 sunt în creștere la nivel global. Asta înseamnă că sistemele de sănătate trebuie să prevadă nevoi tot mai mari de acces la insulină, senzori de monitorizare a glicemiei și pompe de insulină [3].

De asemenea, monitorizarea incidenței permite identificarea factorilor de risc, evaluarea eficacității eventualelor programe de prevenție și planificarea adecvată a serviciilor de urgență. Aceste date ajută cercetătorii și medicii să dezvolte strategii de intervenție pentru a limita impactul asupra populației [4].

Deși DZ tip 1 poate apărea la orice vârstă, cele mai multe cazuri noi sunt diagnosticate în copilărie și adolescență. Există două vârfuri principale de incidență. Primul vârf este între 4 și 6 ani și cel de-al doilea între 10 și 14 ani (la pubertate). În total, aproximativ 20% dintre persoanele cu DZ tip 1 au sub 20 de ani [4].

În același timp, constatăm că majoritatea pacienților cu DZ tip 1 sunt adulți. Unul din cinci pacienți cu DZ tip 1 este vârstnic, dar procentul lor va crește foarte probabil în viitor. Cu alte cuvinte, deși incidența este maximă în copilărie, impactul cumulativ al bolii se reflectă într-o majoritate de adulți care trăiesc cu DZ tip 1 [2].

La copii și adolescenți, DZ tip 1 rămâne forma cea mai frecventă de diabet. DZ tip 2 nu apare în general înaintea vârstei de 10 ani. La grupa de vârstă 10-14 ani, incidența DZ tip 1 este de 2-3 ori mai mare comparativ cu cea a DZ tip 2 [5].

Incidența DZ tip 2 la grupa de vârstă 15-19 ani este similară cu cea a DZ tip 1. În țările unde obezitatea la copil este o problemă importantă, incidența DZ tip 2 chiar o depășește. Incidența DZ tip 2 la copii și adolescenți crește mult mai rapid comparativ cu cea a DZ tip 1. Principalul motiv este creșterea prevalenței obezității [6].

Da, DZ tip 1 poate fi diagnosticat la vârsta adultă. DZ tip 1 definit prin deficit sever de insulină poate apărea și după vârsta de 30 de ani și este adesea tratat inițial ca DZ tip 2. Uneori, adulții cu DZ tip 1 pot menține suficientă funcție a celulelor beta pentru a preveni cetoacidoza timp de mai mulți ani, ceea ce face diagnosticul mai dificil [7].

O astfel de formă lent progresivă este diabetul autoimun latent al adultului (LADA), care reprezintă 2-10% din totalul cazurilor de diabet. LADA se caracterizează prin prezența autoanticorpilor specifici DZ tip 1, un progres mai lent al deficitului de secreție de insulină și este frecvent confundat cu DZ tip 2. Acest lucru subliniază importanța testării autoanticorpilor la adulții cu diabet zaharat care nu răspund adecvat la tratamentul oral, mai ales în absența tabloului clinic specific DZ tip 2 [8].

Incidența cumulativă reprezintă probabilitatea ca o persoană să dezvolte DZ tip 1 de la naștere până la o anumită vârstă. Riscul cumulativ de a dezvolta DZ tip 1 până la vârsta de 15 ani variază semnificativ în funcție de regiune. În țările cu incidență mare ajunge la aproximativ 0,5% (5 din 1000), iar în cele cu incidență scăzută scade sub 0,01% (1 din 10000) [4].

Mai multe studii prospective au urmărit copiii cu risc genetic crescut care dezvoltă cel puțin doi autoanticorpi insulari. Analiza lor combinată a arătat că aproape 85% dintre ei vor fi diagnosticați cu DZ tip 1 în următorii 15 ani. Aceste date sunt valabile atât pentru cazurile familiale, cât și pentru cele sporadice, ceea ce sugerează o evoluție biologică similară indiferent de prezența sau absența antecedentelor familiale [9].

Diferențele de incidență în funcție de sex sunt mici și variază în funcție de regiune și vârstă. La copiii sub 14 ani incidența este egală sau doar ușor mai mare la băieți comparativ cu fetele. Datele din registrele internaționale arată un raport băieți/fete de aproximativ 1,1–1,2:1 în multe țări europene. Aceste diferențe se atenuează sau se inversează în unele regiuni geografice [10].

În general, la adulți, DZ tip 1 afectează mai ales bărbații comparativ cu femeile, dar sunt multe țări și regiuni unde proporțiile sunt aproximativ egale. Diferențele de sex nu sunt un factor major de risc pentru DZ tip 1, spre deosebire de predispoziția genetică (grupul de gene HLA, antigenul leucocitar uman, care ajută sistemul imun să deosebească celulele proprii de cele străine), autoimunitatea și factorii de mediu [4].

Da, incidența DZ tip 1 variază foarte mult de la un continent la altul. Europa înregistrează cel mai mare număr de persoane cu DZ tip 1 la nivel mondial și are în general cele mai mari rate de incidență. America de Nord și Australia prezintă, de asemenea, incidențe ridicate. În schimb, Asia de Est, Asia de Sud-Est și Africa subsahariană au rate de incidență semnificativ mai scăzute [2] [11].

Această distribuție geografică sugerează o interacțiune complexă între factorii genetici, factorii de mediu și alți factori încă incomplet elucidați. Dintre factorii genetici contează frecvența genelor HLA de susceptibilitate. Factorii de mediu includ expunerea la virusuri, vitamina D, alimentația și condițiile de igienă. Este important de menționat că în unele regiuni cu incidență scăzută (cum ar fi zonele din Asia sau Africa), datele pot fi de fapt subraportate din multiple motive [12].

Cele mai mari rate de incidență a DZ tip 1 sunt raportate în țările nordice din Europa. Finlanda deține de decenii primul loc mondial, cu o incidență de aproximativ 50 de cazuri noi la 100000 pe an. Alte țări cu incidență foarte mare includ:

• Suedia.
• Norvegia.
• Kuwait.
• Qatar.
• Canada.
• Regatul Unit.
• insula Sardinia din Italia (un caz particular cu incidență comparabilă cu cea a țărilor nordice) [4] [13].

La polul opus, cele mai scăzute rate de incidență a DZ tip 1, cu valori de sub 5 cazuri noi la 100000 pe an, sunt raportate în zonele din figura de mai jos:

• China.
• Japonia.
• Coreea de Sud.
• în general, țările din Asia de Sud.
• America de Sud (cu excepția anumitor regiuni).
• Africa subsahariană.

Diferența dintre cele mai mari și cele mai mici rate de incidență la nivel mondial depășește un factor de 100X [12].

Dată fiind aceeași zonă geografică există diferențe semnificative în incidența DZ tip 1 în funcție de originea etnică. Persoanele de origine europeană (caucaziană) au cele mai mari rate de incidență, în timp ce persoanele de origine est-asiatică au rate semnificativ mai scăzute. Aceste diferențe sunt în mare parte explicate prin frecvența diferită a variantelor HLA care cresc susceptibilitatea (mai ales cele notate HLA-DR3/DQ2 și HLA-DR4/DQ8) în diferite populații [14] [15].

De exemplu, în SUA, tinerii de origine europeană care nu au și origine hispanică au cele mai mari rate de incidență a DZ tip 1, urmate de tinerii de origine afro-americană și hispanică. Totuși, diferențele etnice în ceea ce privește DZ tip 1 nu se rezumă la genetică. Factorii de mediu, accesul la diagnostic și diferențele în sistemele de supraveghere epidemiologică pot influența semnificativ ratele. Studiile pe populații migrante au arătat că incidența DZ tip 1 tinde să se apropie de cea a țării gazdă în timp, ceea ce subliniază rolul factorilor de mediu [15].

Da, în majoritatea țărilor din zonele temperate, diagnosticul DZ tip 1 prezintă o variație sezonieră clară. Se observă un număr mai mare de cazuri nou diagnosticate în lunile de toamnă și iarnă și un număr mai mic în lunile de vară. Acest model sezonier este mai evident la copiii cu vârsta cuprinsă între 5 și 15 ani. Se vede mai bine și în țările situate la latitudini unde există patru anotimpuri bine diferențiate între ele [16].

Explicațiile propuse pentru această variație pornesc de la frecvența mai mare a infecțiilor virale în sezonul rece. Iarna scad și nivelurile de vitamina D, din cauza expunerii reduse la soare. Sunt posibile și modificări sezoniere ale funcției imunitare. Aceste observații susțin ipoteza că factorii de mediu joacă un rol important în declanșarea stadiului 3 al DZ tip 1 (cu hiperglicemie) [17].

Da, incidența DZ tip 1 a crescut constant în ultimele decenii pe tot globul. Atât incidența, cât și prevalența DZ tip 1 sunt în creștere. Prevalența crește și pentru că supraviețuirea cu DZ tip 1 este din ce în ce mai bună [18]. Rata medie anuală de creștere a incidenței a fost estimată la aproximativ 3–4% pe an în multe regiuni, în special în Europa. Proiecțiile actuale sugerează că numărul cazurilor noi de DZ tip 1 s-ar putea chiar dubla până în 2040 la nivel mondial [3].

Această creștere este prea rapidă pentru a putea fi explicată exclusiv prin modificări ale fondului genetic al populațiilor, ceea ce indică un rol major al factorilor de mediu. Printre factorii incriminați se numără:

• schimbarea stilului de viață.
• modificarea microbiotei intestinale.
• creșterea incidenței obezității, care poate accelera procesul autoimun.
• expunerea la noi agenți virali.
• schimbările în alimentația infantilă.
• reducerea contactului cu agenți infecțioși în copilăria timpurie (ipoteza igienei) [4].

La debutul pandemiei de COVID-19, mai multe rapoarte au semnalat o creștere a incidenței hiperglicemiei, a cetoacidozei și a cazurilor noi de DZ tip 1. Ele au sugerat că SARS-CoV-2 ar putea fi un factor declanșator sau accelerator al bolii la persoanele predispuse genetic. Studii ulterioare pe cohorte mari și din registre din mai multe țări au raportat rezultate mixte. Unele arată un risc modest crescut de DZ tip 1 după infecția COVID-19. Altele atribuie creșterea aparentă mai ales dificultăților de acces la servicii medicale și întârzierilor de diagnostic cauzate de pandemie [17] [19].

Datele actuale sugerează că la creșterea inițială observată a cazurilor de DZ tip 1 au contribuit atât efectele virale directe, cât și factori indirecți, legați de pandemie. Efectele directe sunt posibile deoarece SARS-CoV-2 poate infecta celulele beta pancreatice. Cercetările sunt în continuare în desfășurare, inclusiv prin intermediul registrului global CoviDIAB. Scopul lor este să clarifice relația pe termen lung dintre infecția SARS-CoV-2 și riscul de DZ tip 1 [19].