Ce este diabetul de tip 1: celule beta, autoimunitate

Celulele beta sunt niște celule cu totul speciale, situate în pancreasul tău. Aici, ele sunt grupate în mici aglomerări numite insule Langerhans. Principalul lor rol este să producă și să elibereze insulină, hormonul fără de care glucoza din sânge nu poate intra în celulele corpului tău ca să fie folosită drept energie [1].

Celulele beta pancreatice funcționează ca un senzor al glicemiei tale cuplat direct cu o pompă de insulină. Creșterea glicemiei după masă duce în mod automat la eliberarea unei cantități potrivite de insulină. Glicemia este menținută astfel „automat” între 70 și 140 mg/dL (3,9–7,8 mmol/L). Parcă ar fi o pompă de insulină capabilă de funcționare în buclă închisă (în care dozele se reglează automat după glicemie), însă nu în modul hibrid (în care mesele se anunță manual), ci complet [2].

Fără suficientă insulină, celulele musculare, hepatice și adipoase nu pot extrage eficient glucoza din sânge. Drept consecință, aceste celule rămân „înfometate” în ciuda abundenței de glucoză din sânge, iar glicemia începe treptat să crească. Corpul tău începe să folosească grăsimile pentru nevoile proprii de energie, iar la un moment dat începe să le transforme în niște substanțe acide, numite corpi cetonici. Acumularea lor poate duce la cetoacidoză diabetică [3].

Simptomele deficitului important de insulină includ sete excesivă, urinat frecvent, scădere în greutate neintenționată, oboseală marcată și vedere încețoșată. Aproximativ trei din zece copii și adolescenți cu diabet de tip 1 sunt diagnosticați cu ocazia unei cetoacidoze diabetice, cu variații mari între țări, ceea ce subliniază importanța recunoașterii precoce a acestor simptome de alarmă, așa cum arată figura de mai jos [4].

Da, diabetul de tip 1 este o boală autoimună. Sistemul tău imunitar își pierde toleranța față de celulele beta pancreatice, le tratează ca pe ceva străin și începe să le distrugă. Markerii acestui atac autoimun includ autoanticorpi împotriva insulinei (IA), decarboxilazei acidului glutamic (GAD), antigenului insular 2 (IA-2, tirozin fosfatază) și transportorului 8 de zinc (ZnT8) [5].

Diabetul de tip 1 are o bază genetică semnificativă, asociată în special cu genele HLA (antigenul leucocitar uman) (cele care ajută sistemul imun să deosebească ce e propriu de ce e străin), dar se consideră că factorii de mediu contribuie preponderent la declanșarea procesului autoimun. Pacienții cu diabet de tip 1 au un risc crescut de a dezvolta și alte boli autoimune, cum ar fi tiroidita Hashimoto, boala celiacă, boala Addison, vitiligo sau anemia pernicioasă [5].

Pancreasul tău nu mai produce insulină pentru că celulele beta au fost distruse de sistemul imun. Acest proces autoimun debutează cu luni sau ani înaintea creșterii glicemiei. Prezența a doi sau mai mulți autoanticorpi specifici diabetului de tip 1 conferă un risc foarte mare de apariție în viitor a formei clasice (cu hiperglicemie) [6].

Odată ce autoimunitatea s-a pornit, distrugerea celulelor beta continuă în timp, chiar dacă ritmul diferă mult de la o persoană la alta. Când aproximativ 80–90% din celulele beta au fost distruse (chiar mai puțin la tineri), producția de insulină devine insuficientă, glicemia crește și încep să apară simptomele diabetului. Nivelul scăzut sau nedetectabil în sânge al peptidului C (un martor al insulinei produse de corp) confirmă insuficiența severă de producție endogenă de insulină [6].

Denumirea „diabet de tip 1” reflectă clasificarea modernă a diabetului, bazată pe mecanismul care produce boala, nu pe vârsta de debut sau tipul de tratament. Tipul 1 desemnează o formă de diabet apărută prin mecanism autoimun, ce se asociază cu deficit absolut de insulină. Această clasificare a fost standardizată pentru a diferenția această boală de alte tipuri de diabet (tip 2, gestațional, monogenic etc.) [3].

Anterior, diabetul de tip 1 era cunoscut și sub denumirea de „diabet juvenil” sau „diabet insulino-dependent”. Aceste denumiri au fost abandonate deoarece boala nu apare exclusiv la copii sau tineri și pentru că termenul „insulino-dependent” poate crea confuzie. Unii pacienți cu diabet de tip 2 pot ajunge de asemenea să aibă nevoie de insulină în stadiile avansate ale bolii [7].

Da, diabetul de tip 1 cuprinde mai multe subtipuri:

• Diabetul de tip 1 autoimun (tip 1A) — cel mai frecvent, reprezintă majoritatea cazurilor și apare consecutiv distrugerii autoimune a celulelor beta (confirmată prin prezența autoanticorpilor).
• Diabetul de tip 1 idiopatic (tip 1B) — deficit sever de secreție de insulină și predispoziție la cetoacidoză, dar fără prezența autoanticorpilor. Doar o minoritate dintre pacienții cu diabet de tip 1 se încadrează în această categorie [3].
• Diabetul autoimun latent al adultului (LADA) — o formă autoimună cu debut la adult și progresie lentă a distrugerii celulelor beta pancreatice. LADA nu este un tip separat de diabet: conform clasificării ADA, toate formele de diabet mediate de distrugerea autoimună a celulelor beta, indiferent de vârsta de debut, sunt incluse în categoria diabetului de tip 1 (1A) [8].
• Diabetul autoimun indus de inhibitorii punctelor de control imun (în contextul imunoterapiei oncologice) — debut fulminant și nevoie de insulină pentru supraviețuire [9].

Termenul „insulino-dependent” se referă la faptul că ai nevoie neapărat de insulină administrată din exterior. Organismul tău nu o mai produce, iar fără ea nu poți să supraviețuiești. Fără insulină exogenă organismul tău nu poate utiliza eficient glucoza și aceasta se acumulează în sânge [3].

Chiar dacă termenul „insulino-dependent” descrie corect situația ta din punct de vedere al tratamentului, el nu mai este folosit oficial în denumirea bolii. Clasificarea actuală utilizează termenul „diabet de tip 1”, fiind orientată mai degrabă către mecanismul de apariție, nu după tipul de tratament sau vârstă la diagnostic. Dependența de insulină pentru supraviețuire este o caracteristică a diabetului de tip 1. Spre deosebire de acesta, în diabetul de tip 2 insulina poate fi necesară uneori pentru un mai bun control metabolic [7].

Da, diabetul de tip 1 poate apărea la orice vârstă, de la sugar până la vârstnic. Vârfurile de incidență sunt în copilărie, la 4–6 și la 10–14 ani, dar numărul absolut de cazuri noi diagnosticate la vârsta adultă este mai mare, pentru că viața adultă acoperă mult mai multe decenii. Debutul la adulți poate fi clinic mai variabil comparativ cu copiii, uneori chiar fără simptomele clasice și poate progresa mai lent spre nevoia de tratament cu insulină [10].

Adulții pot păstra timp de ani de zile suficientă funcție secretorie a celulelor beta pancreatice pentru a preveni cetoacidoza. Adulții au șanse mai mari comparativ cu copiii ca imediat după diagnostic să aibă o perioadă de remisie temporară. Conceptul vechi conform căruia diabetul de tip 1 apare doar la copii și diabetul de tip 2 la adulți nu este corect [11].

Diabetul de tip 1 apare ca urmare a distrugerii autoimune a celulelor beta pancreatice, ceea ce duce la deficit absolut de insulină. Diabetul de tip 2 se caracterizează printr-o combinație de rezistență la insulină și deficit de secreție de insulină, fără componentă autoimună. În diabetul de tip 1 ai nevoie de insulină în general din momentul diagnosticului. În diabetul de tip 2, tratamentul inițial include modificări ale stilului de viață și medicamente orale. Insulina este necesară uneori în stadii mai avansate [3].

Diabetul de tip 1 reprezintă 5–10% din totalul cazurilor de diabet, apare frecvent la vârste mai tinere, se asociază cu un IMC (indice de masă corporală) normal sau scăzut și cu alte boli autoimune. Diabetul de tip 2 reprezintă 90–95% din cazuri, se asociază cu suprapondere/obezitate, rezistență la insulină, sedentarism și istoric familial de diabet. Totuși, clasificarea nu este întotdeauna simplă. Diagnosticul eronat poate apărea la până la 40% dintre adulții cu debut real de diabet de tip 1, consemnați greșit ca tip 2 [12]. Obezitatea nu exclude diagnosticul de diabet de tip 1 [11].