📘 Ce este diabetul de tip 1: celule beta, autoimunitate

Celulele beta sunt niște celule cu totul speciale, situate în pancreasul tău. Aici, ele sunt grupate în mici aglomerări numite insule Langerhans. Principalul lor rol este să producă și să elibereze insulină, hormonul care permite glucozei din sânge să fie consumată mai bine de corpul tău [1].

Celulele beta pancreatice funcționează ca un senzor al glicemiei tale cuplat direct cu o pompă de insulină. Trebuie să-ți imaginezi acest lucru. Creșterea glicemiei după masă duce în mod automat la eliberarea unei cantități potrivite de insulină. Glicemia este menținută astfel "automat" între 70 și 140 mg/dl (3,9–7,8 mmol/L). Parcă ar fi o pompă de insulină capabilă de funcționare în buclă închisă însă nu în modul hibrid, ci complet [2].

Fără suficientă insulină, celulele musculare, hepatice și adipoase nu pot extrage eficient glucoza din sânge. Drept consecință, aceste celule rămân „înfometate" în ciuda abundenței de glucoză în sânge, iar glicemia începe treptat să crească. Corpul tău începe să folosească grăsimile pentru nevoile proprii de energie, iar la un moment dat începe să le transforme în niște substanțe acide, numite corpi cetonici. Acumularea lor poate duce la cetoacidoză diabetică [3].

Simptomele deficitului important de insulină includ sete excesivă, urinare frecventă, scădere în greutate neintenționată, oboseală marcată și vedere încețoșată. Aproximativ 25–50% dintre persoanele cu diabet de tip 1 sunt diagnosticate cu ocazia unei cetoacidoze diabetice, ceea ce subliniază importanța recunoașterii precoce a acestor simptome de alarmă [4].

Da, diabetul de tip 1 este o boală autoimună. Sistemul tău imunitar recunoaște celulele beta pancreatice ca fiind o infecție și începe lupta pentru eliminarea ei. Markerii acestui atac autoimun includ autoanticorpi împotriva insulinei (IA), decarboxilazei acidului glutamic (GAD), antigenului insular 2 (IA-2, tirozin fosfatază) și transportorului 8 de zinc (ZnT8) [5].

DZ tip 1 are o bază genetică semnificativă, asociată în special cu genele HLA , dar se consideră că factorii de mediu contribuie preponderent la declanșarea procesului autoimun. Persoanele cu diabet de tip 1 au un risc crescut de a dezvolta și alte boli autoimune, precum tiroidită Hashimoto, boală celiacă, boală Addison, vitiligo sau anemie pernicioasă [5].

Pancreasul tău nu mai produce insulină pentru că celulele beta au fost distruse de sistemul imunitar. Acest proces autoimun debutează cu luni sau ani înaintea creșterii glicemiei. Prezența a doi sau mai mulți autoanticorpi specifici DZ tip 1 conferă un risc aproape cert de apariție în viitor a DZ tip 1 clasic (cu hiperglicemie) [6].

Odată ce autoimunitatea s-a pornit, distrugerea celulelor beta este progresivă și de neoprit. Când aproximativ 80–90% din celulele beta au fost distruse (chiar mai puțin la tineri), producția de insulină devine insuficientă, glicemia crește și încep să apară simptomele diabetului. Nivelul scăzut sau nedetectabil al peptidului C în sânge confirmă insuficiența severă de producție endogenă de insulină [6].

Denumirea „diabet de tip 1" reflectă clasificarea modernă a diabetului, bazată pe mecanismul care produce boala, nu pe vârsta de debut sau tipul de tratament. Tipul 1 desemnează o formă de diabet apărută prin mecanism autoimun, ce se asociază cu deficit absolut de insulină. Această clasificare a fost standardizată pentru a diferenția această boală de alte tipuri de diabet (tip 2, gestațional, monogenic etc.) [3].

Anterior, diabetul de tip 1 era cunoscut și sub denumirea de „diabet juvenil" sau „diabet insulino-dependent". Aceste denumiri au fost abandonate deoarece boala nu apare exclusiv la tineri și pentru că termenul „insulino-dependent" poate crea confuzie. Unii pacienți cu diabet de tip 2 pot ajunge de asemenea să aibă nevoie de insulină în stadiile avansate ale bolii [7].

Da, diabetul de tip 1 cuprinde mai multe subtipuri. Cel mai frecvent este diabetul de tip 1 autoimun (tip 1A), care reprezintă majoritatea cazurilor și apare consecutiv distrugerii autoimune a celulelor beta (confirmată prin prezența autoanticorpilor). Un al doilea subtip este diabetul de tip 1 idiopatic (tip 1B), în care persoanele prezintă de asemenea deficit sever de secreție de insulină și predispoziție la cetoacidoză, dar fără prezența autoanticorpilor. Doar o minoritate dintre persoanele cu diabet de tip 1 se încadrează în această categorie [3].

Un caz particular este diabetul autoimun latent al adultului (LADA), o formă autoimună cu debut la adult și progresie lentă a distrugerii celulelor beta pancreatice. Conform clasificării ADA, toate formele de diabet mediate de distrugerea autoimună a celulelor beta, indiferent de vârsta de debut sunt incluse în categoria diabetului de tip 1 (1A) [8]. O altă formă particulară este diabetul autoimun indus de inhibitorii punctelor de control imun (în contextul imunoterapiei oncologice), cu debut fulminant și necesar de insulină pentru supraviețuire [9].

Termenul „insulino-dependent" se referă la faptul că ai nevoie de insulină administrată din exterior deoarece organismul tău nu o mai produce și fără ea nu poți să supraviețuiești. Fără insulină exogenă organismul tău nu poate utiliza eficient glucoza și aceasta se acumulează în sânge [3].

Chiar dacă termenul „insulino-dependent" descrie corect situația ta din punct de vedere al tratamentului, el nu mai este folosit oficial în denumirea bolii. Clasificarea actuală utilizează termenul „diabet de tip 1", fiind orientată mai degrabă către mecanismul de apariție, nu după tipul de tratament sau vârstă la diagnostic. Dependența de insulină pentru supraviețuire este o caracteristică a diabetului de tip 1, spre deosebire de diabetul de tip 2, unde insulina poate fi necesară doar pentru un mai bun control metabolic [7].

Da, diabetul de tip 1 poate apare la orice vârstă, de la sugar până la vârstnic. Deși este diagnosticat mai frecvent la copii și adolescenți, o proporție semnificativă de cazuri apar la adulți. Debutul la adulți poate fi mai variabil decât la copii, uneori chiar fără simptomele clasice și poate progresa mai lent spre nevoia de tratament cu insulină [10].

Adulții pot păstra timp de ani de zile suficientă funcție secretorie a celulelor beta pancreatice pentru a preveni cetoacidoza. Adulții au șanse mai mari comparativ cu copiii ca imediat după diagnostic să aibă o perioadă de remisie temporară. Conceptul vechi conform căruia diabetul de tip 1 apare doar la copii și diabetul de tip 2 la adulți nu este corect [11].

Diabetul de tip 1 apare ca urmare a distrugerii autoimune a celulelor beta pancreatice, ceea ce duce la deficit absolut de insulină. Diabetul de tip 2 se caracterizează printr-o combinație de rezistență la insulină și deficit de secreție de insulină, fără componentă autoimună. În diabetul de tip 1 ai nevoie de insulină în general din momentul diagnosticului, pe când în diabetul de tip 2 tratamentul inițial include modificări ale stilului de viață și medicamente orale, insulina fiind necesară uneori în stadii mai avansate [3].

Diabetul de tip 1 reprezintă 5–10% din totalul cazurilor de diabet, apare frecvent la vârste mai tinere, se asociază cu IMC normal sau scăzut și cu alte boli autoimune. Diabetul de tip 2 reprezintă 90–95% din cazuri, se asociază cu suprapondere/obezitate, rezistență la insulină, sedentarism și istoric familial de diabet. Totuși, clasificarea nu este întotdeauna simplă. Diagnosticul eronat poate apărea la până la 40% dintre adulții cu debut real de diabet de tip 1, consemnați greșit ca tip 2 [12]. Obezitatea nu exclude diagnosticul de diabet de tip 1 [11].