📘 Remisia parțială (luna de miere) în diabetul de tip 1

Perioada de lună de miere este o fază temporară după diagnosticul de diabet de tip 1 când pancreasul tău încă mai produce insulină proprie [1]. Odată ce începi tratamentul cu insulină și glicemia se normalizează, celulele beta rămase (5-20%) își revin din "toxicitatea glucozei" și reîncep să funcționeze mai bine. Necesarul tău de insulină din exterior scade dramatic, adesea sub 0,5 unități/kg/zi și uneori chiar mai puțin [2].

Este numită "lună de miere" pentru că pare o perioadă magică când diabetul pare că a dispărut. Glicemiile sunt stabile, nu ai hipoglicemii și te simți aproape normal. Totuși, ca orice lună de miere, este temporară [1]. Procesul autoimun continuă să distrugă celulele beta rămase, iar după o perioadă necesarul de insulină va crește din nou.

Durata lunii de miere variază enorm, de la câteva săptămâni la aproape 3 ani, cu o medie de 7-9 luni [3]. La copiii mici (sub 5 ani) poate lipsi complet sau dura mai puțin, procesul autoimun fiind în general mai agresiv [4]. Adolescenții au de obicei câteva luni, iar adulții diagnosticați cu LADA pot avea lună de miere de 3 ani [5].

Factorii care prelungesc luna de miere sunt reprezentați de un control glicemic excelent de la început (previne glucotoxicitatea), diagnosticare precoce înainte de cetoacidoză, vârsta mai mare la debut și prezența a cel mult un autoanticorp [4]. Nu poți prezice exact durata, dar monitorizarea peptidului C și a necesarului de insulină îți poate arăta când te apropii de sfârșit [6].

Ai nevoie de mai puțină insulină în luna de miere pentru că celulele beta supraviețuitoare și-au reluat parțial funcția [1]. Când glicemia ta era foarte mare înainte de diagnostic, celulele beta erau paralizate de așa numita toxicitate a glucozei. Odată normalizată glicemia cu insulină externă, ele își revin și pot produce din nou insulină, chiar dacă de multe ori nu suficient pentru independență totală [6].

În plus, sensibilitatea ta la insulină s-a îmbunătățit. Celulele corpului tău răspund mai bine atât la insulina injectată, cât și la cea produsă intern [2]. Este ca și cum ai avea un ajutor temporar, care acoperă cel puțin jumătate din necesarul de insulină, dacă nu chiar tot necesarul. Această producție reziduală face și controlul mai ușor, cu mai puține fluctuații ale glicemiei.

Cel mai adesea nu poți opri complet insulina [7]. Uneori, dacă glicemiile sunt perfecte poți face asta, dar cu un stil de viață adaptat pentru această situație. Oprirea insulinei în luna de miere atunci când glicemiile și stilul de viață de fapt nu o permit accelerează distrugerea celulelor beta rămase și poate duce la cetoacidoză [8]. Menținerea unei doze minime de insulină (0,1 unități/kg/zi) prelungește luna de miere și funcția beta reziduală [7].

Chiar dacă glicemia ta pare normală fără insulină, procesul autoimun continuă. Fără insulină externă, celulele beta sunt forțate să lucreze la maximum, ceea ce atrage sistemul imun [8]. Insulina externă le oferă "odihnă" și poate avea efect protector. Reducerea dozelor în funcție de necesități e o abordare întotdeauna sigură.

Sfârșitul lunii de miere se instalează gradual, nu brusc [6]. Primele semne includ creșterea necesarului de insulină (0,5 unități/kg/zi), glicemii variabile și mai greu de controlat, reapariția glicemiilor mari de dimineață (fenomenul zorilor), necesitatea de corecții mai frecvente și mai mari, și uneori apariția corpilor cetonici la glicemii crescute persistente [9].

Monitorizarea peptidului C confirmă obiectiv sfârșitul perioadei de remisie [9]. Când peptidul C stimulat scade sub 0,2 nmol/L (aproximativ 0,6 ng/ml) producția reziduală este clar insuficientă. Nu este un eșec personal când se termină luna de miere. Este evoluția naturală, inevitabilă, a bolii. Pregătește-te psihologic și practic pentru tranziția, inevitabilă la un moment dat, la un management mai intensiv al diabetului.

Nu, nu toți au lună de miere. Cel puțin jumătate din pacienți experimentează o perioadă de remisie parțială, dar aproximativ o cincime trec direct la dependență totală de insulină [3]. Copiii foarte mici (sub 5 ani) și cei cu debut în cetoacidoză severă au mai puține șanse de lună de miere [4]. Distrugerea completă și rapidă a celulelor beta nu lasă uneori nimic de recuperat.

Adulții și cei diagnosticați precoce, înainte de apariția simptomelor severe, au șanse mai mari la o lună de miere [10]. Prezența funcției secretorii reziduale și controlul glicemic excelent de la început sunt predictori pozitivi. Absența lunii de miere nu înseamnă prognostic mai rău pe termen lung, doar nevoia unui management mai intensiv de la început.

Da, poți influența durata lunii de miere prin control glicemic strict [1]. Menținerea glicemiei între 70-140 mg/dl (3,9-7,8 mmol/L) reduce stresul asupra celulelor beta și încetinește distrugerea. Evitarea episoadelor de hiperglicemie severă și cetoacidoză este crucială [8]. Acestea accelerează pierderea funcției secretorii reziduale. Un control glicemic bun în primul an pare să contribuie la menținerea funcției beta-celulare [11].

Exercițiul fizic regulat îmbunătățește sensibilitatea la insulină și reduce necesarul, protejând indirect celulele beta [10]. Unele studii sugerează că o dietă low-carb moderată poate ajuta. Participarea în studii clinice cu terapii de menținere a funcției beta celulare (imunomodulatori) oferă șanse suplimentare de prelungire a perioadei de remisie temporară [7].

Glicemia fluctuează în luna de miere din cauza producției impredictibile de insulină endogenă [12]. Celulele beta rămase nu funcționează constant. Uneori produc mai mult, alteori mai puțin, în funcție de mai mulți factori, cum ar fi stres, somn sau diverse infecții. Această variabilitate se suprapune peste insulina pe care evetual o injectezi tu, creând impredictibilitate [6].

În plus, răspunsul celulelor beta la stimuli (mâncare) este întârziat și inadecvat. Celulele beta rămase pot elibera uneori insulină când nu trebuie, ducând la hipoglicemii inexplicabile [12]. Alteori par să nu răspundă când ai nevoie, cu apariția unei hiperglicemii după o mesă ceva mai mare. Este frustrant, dar temporar. Flexibilitatea în dozare și monitorizarea frecventă sunt cheia adaptării la aceste fluctuații.

Este absolut normal și benefic! Remisiunea parțială înseamnă că mai ai funcție beta reziduală, ceea ce face managementul mai ușor, e drept, temporar [2]. Parțială se referă la faptul că nu oprești insulina de tot. Nu este o vindecare sau un semn că diagnosticul a fost greșit. Este parte din evoluția naturală a diabetului de tip 1 la majoritatea pacienților și trebuie valorificată, atât cât ea durează [9].

Prezența lunii de miere se asociază cu un prognostic mai bun pe termen lung [9]. Motivul constă într-un control glicemic mai bun, cu variabilitate mai mică și risc mai mic de complicații cronice. Persoanele care mențin peptidul C detectabil chiar și la mulți ani după diagnostic (funcție beta minimală) au variabilitate glicemică mai mică și risc mai mic de hipoglicemie severă [13]. Bucură-te de această perioadă, dar pregătește-te realist pentru ce urmează.

După luna de miere, vei avea nevoie de doze complete de insulină (0,7-1,0 unități/kg/zi sau mai mult în adolescență) [14]. Controlul glicemic devine mai dificil, cu variabilitate crescută și necesitatea ajustărilor frecvente [9]. Fenomenele dawn (zorilor) și dusk (amurg) devin evidente, necesitând rate bazale diferențiate, dacă folosești o pompă de insulină. Sensibilitatea la insulină fluctuează mai mult cu ciclul menstrual, la stres sau diverse infecții [14].

Nu este nimic grav, doar o nouă etapă care necesită adaptare. Tehnologiile moderne (pompe, senzori, sisteme cu buclă închisă) fac managementul mult mai ușor decât în trecut. Majoritatea persoanelor se adaptează în câteva luni la noul normal.